Cine sunt si ce vreau?
O intrebare care in aparenta ei pare destul de usoara... nu e nevoie sa raspund, ci doar sa constientizez reperele pe care mi le-am creat... dar totul pare atat de profan, incat identitatea mea parca ar fi sculptata intr-o piatra de mormant...
Oare aceata usurinta de a raspunde nevoilor umane nu s-a scufundat intr-o lume profana, in care fiecare suntem o rotita din ceasul timpului?... o intrebare care nu vreau sa ma intereseze, o problema pentru care nu caut solutie, o enigma pentru care nu exista mister, o taina pe care nu vreau sa o ascund ci doar sa o ingrop....
si din nou ma invalui intr-o lume a ideilor din care nu vreau sa ies, nu vreau sa ma trezesc intr-o realitate ruginita, nu vreau sa ma afund in abisul nevoilor materiale, ci vreau doar sa inchid toate usile, sa uit de chipul si trupul meu, sa opresc timpul in apogeul ideilor....
am intrat in jocul de idei si ajung intr-un obscur al umbrelor si luminilor sumbre, si frica ma invaluie... strig catre realitate, dar nimeni nu ma aude... am devenit prada propriilor idei si neputintei de a le razbate...
incepe perioada de acomodare si dintr-o data o vapaie se aproprie de mine... in scurt timp devine o lumina coplesitoare si ma poarta catre o lume a oglinzilor... incerc sa imi caut chipul, dar totul devine o reflexie infinita, incat ma confund cu ideile... ma despart de trupesc si ma invalui in absolut care imi provoaca setea si egoismul; din acest moment incep sa ma revolt asupra necunoscutului, devin iritat de propria mea identitate reala, amintirile incep sa ma oboseasca, sentimentele imi provoaca ura, imi pierd imaginea vietii, si, in sfarsit, simt ENERGIA...
Este acceasi energie care ma face sa pasesc din nou in real, sa lupt pentru identitatea mea, sa supravietuiesc si sa iubesc cel mai profan absolut... VIATA
O intrebare care in aparenta ei pare destul de usoara... nu e nevoie sa raspund, ci doar sa constientizez reperele pe care mi le-am creat... dar totul pare atat de profan, incat identitatea mea parca ar fi sculptata intr-o piatra de mormant...
Oare aceata usurinta de a raspunde nevoilor umane nu s-a scufundat intr-o lume profana, in care fiecare suntem o rotita din ceasul timpului?... o intrebare care nu vreau sa ma intereseze, o problema pentru care nu caut solutie, o enigma pentru care nu exista mister, o taina pe care nu vreau sa o ascund ci doar sa o ingrop....
si din nou ma invalui intr-o lume a ideilor din care nu vreau sa ies, nu vreau sa ma trezesc intr-o realitate ruginita, nu vreau sa ma afund in abisul nevoilor materiale, ci vreau doar sa inchid toate usile, sa uit de chipul si trupul meu, sa opresc timpul in apogeul ideilor....
am intrat in jocul de idei si ajung intr-un obscur al umbrelor si luminilor sumbre, si frica ma invaluie... strig catre realitate, dar nimeni nu ma aude... am devenit prada propriilor idei si neputintei de a le razbate...
incepe perioada de acomodare si dintr-o data o vapaie se aproprie de mine... in scurt timp devine o lumina coplesitoare si ma poarta catre o lume a oglinzilor... incerc sa imi caut chipul, dar totul devine o reflexie infinita, incat ma confund cu ideile... ma despart de trupesc si ma invalui in absolut care imi provoaca setea si egoismul; din acest moment incep sa ma revolt asupra necunoscutului, devin iritat de propria mea identitate reala, amintirile incep sa ma oboseasca, sentimentele imi provoaca ura, imi pierd imaginea vietii, si, in sfarsit, simt ENERGIA...
Este acceasi energie care ma face sa pasesc din nou in real, sa lupt pentru identitatea mea, sa supravietuiesc si sa iubesc cel mai profan absolut... VIATA
