Sunt mai multi ca mine...

Identitatea, in zilele noastre, este unul dintre factorii cei mai volatili care defineste apartenenta noastra in societate.

Valorile personale sunt de cele mai multe ori secundare valorilor unui grup si avem tendinta de a ne construi propriile principii pe baza unor exemple din societate. Tendintele sociale pot schimba radical comportamentele individuale si influenteaza in mod direct drumul nostru in viata.

Pornind de la ierarhizarea nevoilor umane (piramida lui Maslow), dezvoltarea personala este acea treapta a vietii noastre unde incepem sa contruim diferit fata de ceilalti, unde incercam sa ne gasim propria identitate prin evidentierea unei nevoi puternice de autodepasire. Nevoia de cunoastere dezvolta o arma puternica de diferentiere si de depasire a mediocritatii, dar in acelasi timp construieste capcane periculoase in mintea umana. Egoismul, invidia, individualismul, mandria sunt doar cateva obstacole ce se zaresc in drumul nostru catre autorealizare. 

Pornesc de la aceste idei in cautarea unor raspunsuri pentru o intrebare care ma urmareste de mult timp: "Oare sunt mai multi ca mine?".

Poate ca nu... 

Identitatea pe care incerc sa mi-o formez inca sufera foarte multe transformari. Ma uit in jurul meu si incerc sa gasesc asemanari si deosebiri. Astfel incep sa dezvolt un joc al mintii, in care singura iesire este autocunoasterea. Este un drum lung, poate fara sfarsit... Simt o dorinta puternica de a ma diferentia fata de ceilalti, dar nu incerc sa gasesc rute alternative pentru a-i diferentia pe ceilalti fata de mine. Identitatea nu este o eticheta, ea trebuie construita pe baza unor valori morale, prin gasirea unui echilibru interior, printr-o evaluare a propriilor forte, prin recunoasterea defectelor si exploatarea calitatilor.

Poate ca da... sunt mai multi ca mine

Dincolo de nevoia de diferentiere, in jurul meu gasesc foarte multe asemanari. Poate ca sunt mai multi ca mine si poate ca sunt mai buni ca mine... Si acest lucru ma motiveaza in drumul autorealizarii, incerc sa imi gasesc o identitate in societate si incerc sa profit de fiecare oportunitate. Astfel, incerc sa imi depasesc egoismul si sa adun fiecare firimitura a altruismului. 

Ajung usor, usor sa inteleg ca de fapt raspunsurile pe care le cautam sunt in jurul meu. Suntem unici, dar trebuie sa impartasim aceasta neasamuire cu lumea exterioara. Suntem diferiti, dar lucrurile comune ne fac mai puternici. Suntem egoisti, dar nu putem trai singuri. Suntem individualisti, dar nu putem reusi nimic fara aportul celor din jur. 

"O idee este ceea ce defineste alta idee" - CV

Cand viata e un joc

Primii pasi pe care ii facem in viata sunt primii pasi ai unui joc.
Un joc in care regulile sunt necunoscute si le descoperim cu fiecare zi ce trece. Un joc unde nu exista oponenti, este un joc unde noi suntem proprii adversari.

Incepem de mici sa ne jucam de-a viata, incepem sa intelegem ca lucrurile din jurul nostru sunt frumoase, ca toate persoanele ne indragesc pentru ceea ce suntem, ca toate momentele sunt de nepretuit. Dar cu fiecare zi, incepem sa complicam acest joc frumos, incepem sa-l creionam altfel, cream diferite scenarii si reguli, incercam sa obtinem tot ce e mai provocator, ne motivam sa trecem de fiecare stadiu si ne luptam sa terminam acest joc, cat de tarziu se poate...

Dar viata nu e tot timpul un joc. Nu putem sa adunam momentele vietii intr-o singura carte, nu putem sa creionam drumul nostru cu acelasi reguli de ieri, nu putem sa purcedem catre  viitor cu aceleasi principii, obosim incercand sa parcurgem acest drum greoi. Dar de ce? De ce lucruile nu pot fi simple? De ce nu poate fi totul ca un joc?

Poate ca viata nu e un joc, poate ca destinul nu e scriitorul din spatele povestii, poate ca totul se intampla aleator sau poate ca toate concidentele sunt doar repere pe care le cautam sa controlam un joc care nu exista... Poate ca fiecare vedem lucrurile dintr-o perspectiva unica, poate ca nu vrem sa intelegem ceea ce stim deja si de fiecare data cautam adevarul acolo unde nu este.

Dar de fapt ce cautam? De ce pasim pe drumul vietii? De ce ne miscam aleator pe cararile destinului? De ce cautam raspunsuri acolo unde logica nu ne ajuta?
Pentru ca cea mai frumoasa viata este aceea pe care o exploram, este acea lume in care cautam echilibrul si nu ne avantam in abisul unei povesti pe care credem ca noi am scris-o...

Limite si deviatii

Cu siguranta, cele mai intense provocari ale vietii tin de depasirea limitelor. Dar uneori, trecem de orice limita si deviem catre o lume obscura, unde fiecare pas e umbrit de greseli si de esecuri...

De ce vrem sa ne depasim limitele? Cred ca raspunsul cel mai potrivit este in mintea fiecaruia. In ceea ce ma priveste, vreau sa imi ating limitele pentru a progresa, pentru a-mi dezvolta simtul existentei, pentru a patrunde in lumea cunoasterii, pentru a da curs curiozitatii de a inflacara orice gand ratacit. Si asta, pentru ca vreau altceva. Vreau mai mult decat mediocritatea, vreau sa caut diferentele, vreau sa imi insumez valorile si vreau sa imi multiplic oportunitatile.

Dar totul trebuie oprit inainte de a devia de la drumul provocarii. Avem tendinta de a dezvolta cai infinite pentru a trece de obstacolele vietii, dar uitam de ce vrem sa ajungem dincolo de limite.

Dincolo de urme

Un pas inainte e o urma inapoi.
Suntem de cele mai multe ori constienti ca viitorul nostru are radacini in trecut. Si oricat de mult am dori sa ne cladim viitorul fara a mai repeta greselile din trecut, incercam doar sa ascundem "urmele"... Iar aceste urme nu dispar.

In mintea noastra, lasam furtunile de nisip sa acopere orice urma, in speranta ca vor fi ingropate definitiv. Dar selectia pe care o facem, nu este tot timpul cea mai buna. Ingropam amintirile frumoase, lasam doar referinte vagi despre momentele bune. In schimb, retinem fiecare detaliu despre amintirile neplacute, chiar daca le "uitam", ele se intiparesc si revin la suprafata ori de cate ori se iveste ocazia.

Cum scapam de aceste urme? Ei bine, nu trebuie sa scapam de ele. Ar putea sa ne ghideze, atunci cand ne vom rataci. Important este sa realizam ca o urma nu este neaparat o pata. De fapt este o amprenta a timpului si spatiului in mintea noastra. Trebuie doar sa intelegem ca echilibrul il putem gasi dincolo de aceste urme.

Confruntare

Un punct si o virgula in fata unei confruntari directe pe tema unei situatii sub semnul intrebarii, cu reguli exclamative si pe o scena formata din puncte de suspensie...

Punctul:
- Cele mai simple lucruri devin complicate prin explicatii suplimentare si inutile.
- Cea mai scurta distanta intre doua puncte o reprezinta linia dreapta.
- Detaliile sunt doar elemente de decor intern care afecteaza imaginea de ansamblu.

Virgula:
- Enumerarea argumentelor de mai sus, fara interpretari suplimentare, denota repetivitatea notiunilor simple transpuse in forme ambigue.
- Lucrurile nu ar fi simple, daca nu am cunoaste complexitatea lor.
- Linia nu ar fi dreapta, daca intre cele doua puncte exista obstacole.
- Nu ar fi o imagine de ansamblu, fara conexiunea detaliilor intr-o maniera logica.

Ofensiva si defensiva celor doua semne definesc tactica universala a ratiunii umane:
- De ce logica noastra cauta stabilitate in lucruri relative?
- De ce reperele spatiale devin profane, iar timpul tinde catre absolut?
- De ce universul este atat de mare, incat nu are o imagine de ansamblu?

Conflictul este pus sub semnul intrebarii, are nevoie de exclamarea unei solutii si de continuitatea punctelor de suspensie.

O idee este ceea ce defineste alta idee!

Am inceput un nou drum

Am incept un nou drum. Nu stiu undeva va duce, nu stiu unde vreau sa ajung, dar pasii mei se grabesc… Imi ridic privirea catre zare, dar drumul pare atat de lung incat se amesteca in abisul orizontului. Ceasul se invarte foarte repede, dar timpul parca sta pe loc. Totul devine relativ si, usor, usor, imi dau seama ca imi pot creiona propriile carari…

Gandurile se amesteca si devin cea mai buna culoare pentru peisajele mele. Totusi, un gand se opreste catre o floare, care statea neclintita in drumul meu. Incepusem sa realizez ca e singurul lucru pe care nu il pot controla; iar toata lumea creata de mine se invartea in jurul acelei flori... Din acel moment nu mai puteam sa imi controlez emotiile, starile mele oscilau sub diferite forme, toata atentia mea era indreptata spre un singur loc. Ma apropriu incet si privind catre floare, parca purtam un dialog, unde raspunsurile devenea intrebari, iar intrebarile enigme…

Ma las invaluit de frumusetea florii si incep sa caut raspunsuri printre miile de petale ce se invarteau in jurul meu. Fiecare petala avea un mesaj, iar adierea vantului purta topica misterului. Nu reuseam sa inteleg ce se intampla, cuvintele se rostogoleau catre mine, totul parea atat de liric…

Acum incep sa inteleg ca raspunsurile pe care le cautam erau ecoul unei melodii si pasii unui dans.

VREI SA CANTAM SI SA DANSAM IMPREUNA???

Valorile romanesti

Se pare ca ne indreptam spre valori individuale si non-valori sociale.
De ce zic asta?
Ei binee... O sa incerc sa imi exprim parerea....

Suntem o tara care ne confruntam cu probleme, cu apasari, dar in ciuda negativismului innascut pastram o speranta spre mai bine. Numai ca si aceasta speranta traieste prin acuzele continue pe care ni le adresam noua, ca un popor. Din ce in ce mai mult, se pune accent pe valori false, pe principii gresite, se adopta filozofia unor oameni fara identitate, se urmares picanteriile lumii mondene,se exemplifica situatii aberante de dragul "audientei"... Si lista poate continua. Dar cine e vinovat, cine trebuie acuzat?

De fapt si eu incep sa acuz si fac acelasi lucru cand incerc sa gandesc spre o societate. Acest lucru se intampla pentru ca nu am increde in ideea de natiune, nu am bucuria unei sigurante sociale, pentru ca nu cred in "varfurile" actuale ale Romaniei , SUNT PREA DEPARTE DE A FI MULTUMIT!
Si m-as bucura si, in acelasi timp, m-as intrista sa stiu ca sunt multi altii care gandesc la fel. Dar, din pacate, credem intr-o rezolvare fara implicare, fara atitudine, fara mandrie SI FARA SCOP!

De ce sa asteptam si sa acuzam in continuu lipsa de performanta sociala, lipsa de interes national? De ce stam si aratam cu degetul "mai marii" Romaniei care ne conduc intamplator? De ce nu se poate ca daca unul se ridica in picioare, sa ne ridicam toti si sa sustinem aceleasi cauze? De ce fiecare generatie trebuie sa inghita si iar sa inghita???

Si poate as primi raspunsul: Suntem prea mici. Ei bine acest raspuns este de un egoism absolut. Pentru ca fiecare se vede singur si neajutorat in aceasta lupta.

Si poate si eu o sa gandesc spre acelasi raspuns. SI POATE EU, ESTI TU!!! SI NU E BINE!!!